Un poem vrea să fie...

"Legătura dintre poezie şi limbaj seamănă cu cea dintre erotism şi sexualitate. Şi în poezie — cristalizare verbală — limbajul se îndepărtează de scopul său natural, comuni­carea. O caracteristică esenţială a limbajului este dispunerea lui lineară: cuvintele se înlănţuie unul după altul, în aşa fel încît vorbirea poate fi comparată cu o apă curgătoare, în poezie, linia se răsuceşte, se întoarce din drum, şerpu­ieşte; linia dreaptă încetează de a mai fi arhetipul, cedează locul cercului şi spiralei. Există un moment în care limba­jul nu mai alunecă, ci, ca să spunem aşa, se ridică şi se leagănă deasupra hăului; există alt moment, în care nu mai curge, transformîndu-se într-un corp solid şi transparent — cub, sferă, obelisc — înţepenit în mijlocul paginii. Sem­nificaţiile îngheaţă sau se risipesc; în ambele cazuri, nu se lasă pătrunse. Cuvintele nu mai spun acelaşi lucru ca în proză; un poem nu vrea să spună ceva, vrea să fie. Aşa cum erotismul pune între paranteze reproducerea, poezia pune între paranteze comunicarea" [Octavio Paz]

Puşcărie... fără pereţi!

Cândva eram "conectaţi" la o lume mult mai bogată spiritual - şi nu numai - decât cea în care trăim acum şi la care suntem conectaţi... O lume plină de încântare şi de un simţ al... miraculosului pe care l-am pierdut, căci trăim online, conectaţi tot timpul şi paradoxal suntem deconectaţi... Pentru că ne focalizăm pe altceva, pentru că în fiecare zi ni se vâră, aproape cu forţa, în cap o filozofie defectă... Pentru că ni se trage peste ochi o altă lume, care să ne închidă ochii de la lumea reală!

Iar această lume falsă, care ni se trage peste ochi, este pretutindeni, alcătuită din tot ceea ce este în jurul nostru! O lume falsă, paradoxal de reală pe care o vezi, pe care o simţi când îţi arunci ochii pe fereastră, când deschizi computerul, când deschizi televizorul, chiar când mergi la biserică sau atunci când, stând ca un tembel la coadă, îţi plăteşti taxele şi impozitele mincinoase! Este butaforia care ţi-a fost trasă ca o cortină peste ochii minţii spre a te orbi, spre a te redirecţiona de la adevărata realitate, aceea că suntem întemniţaţi într-o puşcărie fără pereţi şi fără gardieni, pe care nu o putem atinge şi nici vedea, o temniţă a... minţii!