«Să nu-ţi faci chip cioplit...»

Tindem să trăim într-o lume în care nimeni sau aproape nimeni nu mai vorbeşte despre dragoste! Iar atunci când unii o mai fac fie sunt "naivi", nebuni cuminţi, fie ar trebui să fim convinşi că vorbesc, de fapt, despre altceva.

Limitele inimii sunt trasate de limitele mâinilor. Inima, sentimentele şi trăirile sunt reduse la mâini. Dorim doar ceea ce ne pot da mâinile. Şi iată cum este soluţionat, absolut magistral, misterul... dragostei! Iar odată rezolvată... enigma ei, dragostea începe să dispară treptat din orizontul mental al reflecţiei noastre, din câmpul... contemplaţiei.

Locul visului - care creşte din mâini neputincioase, care atunci când sunt lipsite de putere... visează - este luat de iluzia puterii! Puterea că mâinile noastre pot crea lucruri pe care inima le cere. Iluzie... preapocaliptică, condamnată încă de acum vreo două mii şi ceva de ani de către profeţi drept... idolatrie!

* imaginea a fost preluată de la adresa http://zedruit.deviantart.com/art/desen-6-liniste-in-reflexie-42238967

Un poem vrea să fie...

"Legătura dintre poezie şi limbaj seamănă cu cea dintre erotism şi sexualitate. Şi în poezie — cristalizare verbală — limbajul se îndepărtează de scopul său natural, comuni­carea. O caracteristică esenţială a limbajului este dispunerea lui lineară: cuvintele se înlănţuie unul după altul, în aşa fel încît vorbirea poate fi comparată cu o apă curgătoare, în poezie, linia se răsuceşte, se întoarce din drum, şerpu­ieşte; linia dreaptă încetează de a mai fi arhetipul, cedează locul cercului şi spiralei. Există un moment în care limba­jul nu mai alunecă, ci, ca să spunem aşa, se ridică şi se leagănă deasupra hăului; există alt moment, în care nu mai curge, transformîndu-se într-un corp solid şi transparent — cub, sferă, obelisc — înţepenit în mijlocul paginii. Sem­nificaţiile îngheaţă sau se risipesc; în ambele cazuri, nu se lasă pătrunse. Cuvintele nu mai spun acelaşi lucru ca în proză; un poem nu vrea să spună ceva, vrea să fie. Aşa cum erotismul pune între paranteze reproducerea, poezia pune între paranteze comunicarea" [Octavio Paz]

Puşcărie... fără pereţi!

Cândva eram "conectaţi" la o lume mult mai bogată spiritual - şi nu numai - decât cea în care trăim acum şi la care suntem conectaţi... O lume plină de încântare şi de un simţ al... miraculosului pe care l-am pierdut, căci trăim online, conectaţi tot timpul şi paradoxal suntem deconectaţi... Pentru că ne focalizăm pe altceva, pentru că în fiecare zi ni se vâră, aproape cu forţa, în cap o filozofie defectă... Pentru că ni se trage peste ochi o altă lume, care să ne închidă ochii de la lumea reală!

Iar această lume falsă, care ni se trage peste ochi, este pretutindeni, alcătuită din tot ceea ce este în jurul nostru! O lume falsă, paradoxal de reală pe care o vezi, pe care o simţi când îţi arunci ochii pe fereastră, când deschizi computerul, când deschizi televizorul, chiar când mergi la biserică sau atunci când, stând ca un tembel la coadă, îţi plăteşti taxele şi impozitele mincinoase! Este butaforia care ţi-a fost trasă ca o cortină peste ochii minţii spre a te orbi, spre a te redirecţiona de la adevărata realitate, aceea că suntem întemniţaţi într-o puşcărie fără pereţi şi fără gardieni, pe care nu o putem atinge şi nici vedea, o temniţă a... minţii!

Fiecare zi... un nou răsărit!

Viaţa este un şir constant de alegeri. De opţiuni! Acest lucru poate fi copleşitor, iar în anumite situaţii epuizant de-a dreptul dacă punem presiune asupra noastră la fiecare decizie pe care o luăm, cuprinşi de teama că am făcut o alegere greşită! Putem trăi constant sub această presiune sau putem lua o... pauză, în speranţa că, poate, la un moment dat cineva sau ceva ne va spune care este cea mai bună direcţie, cea mai bună alegere! Sau ne putem "sincroniza" cu ceea ce ne dorim la un moment dat, conştienţi fiind că indiferent ce turnură vor lua lucrurile, în ce direcţie se vor îndrepta, în ce direcţie ne vom îndrepta, vom fi fericiţi că am descoperit puterea de a ne urma instinctele şi de a... alege!

Broken, yet alive! Still...

Chiar dacă nu am mai scris nimic, asta nu înseamnă nu mai exist! Chiar dacă nu mai apare nimic nou sau nu a mai apărut nimic în ultimul timp pe blogul acesta, asta nu înseamnă că am renunţat! Chiar dacă perpetua metamorfoză din jur m-a afectat şi pe mine, nu înseamnă că nu mai... gândesc! Chiar dacă reperele mele s-au realiniat, s-au reordonat, după criterii care, din păcate, de cele mai multe ori îmi rămân tainice chiar şi mie, după raţiuni care mi-au... scăpat, care încă îmi scapă, sunt încă viu! Şi deşi ştiu că mă cauţi, aşa cum şi eu însumi o fac, sunt exact acolo unde m-ai lăsat... acolo unde m-ai abandonat...

Anatomia unei... emoţii (II)

     Scriam în postarea de ieri că telenovela se desfăşoară pretutindeni numai că oamenii sunt diferiţi. Şi atunci începem să descoperim, şă conştientizăm, să înţelegem şi să acceptăm, poate, că într-o manieră bizară noi înşine suntem problema, însă nu ştim ce anume trebuie sau ar trebui să facem! Pentru că nu suntem suficienţi de puternici să trecem peste noi înşine! Sabotăm şi ne sabotăm; renunţăm la tot, relaţii, cariere, uneori chiar şi la copii! Ne refugiem în alcool, ne... magnetizăm privirile în vitrinele (şi în spatele lor) magazinelor de... vise! Controlăm! Sau vrem să controlăm! Suntem obsedaţi! Dependenţi! Supraabundenţi şi supraponderali! Ne ascundem!

     Atacăm! Forma sau felul de manisfestare a... disfuncţiilor noastre este complet irelevant! Şi poate chiar şi neimportant! Atât timp cât descoperim şi folosim mijloace diverse de a exhiba ura asupra sinelui! Şi de exhibat e clar că o vom facem! Toată această energie emoţională neconsumată constructiv şi spre zidirea noastră se va difuza în ceva, undeva! Cumva! Iar ura de sine poate fi o emoţie puternică, una ce te consumă dinlăuntru şi pe dinlăuntru! Focalizată către sine se preface într-un... iad, exact, un iad personal: dependenţă, obsesie, depresie, relaţii umane violente, boală, angoasă, psihoză şi pot continua la nesfârşit, căci fiinţa umană are resurse nelimitate în a practica răul, aşa cum le are în egală măsură şi spre a face binele!

     Proiectată afară, exhibată, devine iadul nostru colectiv, societatea umană bolnavă, care suferă din cauza disfuncţiilor comune: război, jaf, crimă, violenţă, opresiune, sclavagism modern! Este exact acelaşi lucru, numai că de data asta iadul are mai multe... reşedinţe!

Anatomia unei... emoţii!

     Deşi ne naştem plini de iubire, aici pe pământ învăţăm frica! Nu este în noi, o învăţăm şi o trăim aici, pe pământ! Unde ai crede că am avea, poate, puţină compasiune pentru noi înşine, dar, greşit, nu avem! Mulţi dintre noi avem ceea ce ne trebuie: aspect, aptitudini, educaţie, talent, cunoştinţe... Însă din anumte puncte de vedere suntem paralizaţi! Ne este teamă! Nu de ceva anume, ci ne este teamă, pur şi simplu! Ne ferecăm în lanţuri emoţionale, dezgustaţi, să nu spun scârbiţi, de noi înşine, gândind, greşit, că poate unora nu le este pe atât de frică pe cât ne este nouă, lucru care, poate, ne face să ne fie şi mai teamă; ne gândim că poate au ceva ce noi nu avem, că poate ştiu ceva ce noi nu ştim, că poate posedă ceva ce noi nu posedăm, că poate nouă ne lipseşte chiar... un cromozom! Ne este teamă! Nu de ceva anume, ci ne este teamă, pur şi simplu! Ne este teamă că nu avem relaţia perfectă sau din contră! Ne este teamă că oamenii nu ne plac sau din contră! Ne este teamă de succes în aceeaşi măsură în care ne este teamă de eşec! Ne este teamă să nu murim de tineri, fiindu-ne teamă în egală măsură că vom muri bătrâni! Ne este teamă, paradoxal, mai mult de viaţă decât de moarte! Mai mult să trăim decât să murim!

     Şi aproape întotdeauna suntem disperaţi să găsim o soluţie, o ieşire prin... fugă - despre care nu mai vorbesc am făcut-o în multe rânduri - sau prin prin evoluţie, dezvoltare personală! Ne înscriem la cutare curs, loc de muncă, terapeut, seminar, dietă, relaţie, aventură sau proiect! Dar mult prea des toate acestea nu au niciun efect, gradele universitare nu ne ajută, dietele nu au efect, proiectele nu au continuitate sau aplicabilitate, aşa că ne trezim în aceleaşi lanţuri care devin din ce în ce mai groase şi mai strânse! Aceeaşi telenovelă care se desfăşoară în locuri diferite, cu oameni diferiţi!

Copilărie, ceţuri şi minuni!

     Scriam ieri că  existăm pe pământ spre a fi părtaşi la lucrarea divină de "difuzare" a iubirii, a luminii, sub toate formele pe care acestea le îmbracă! Pentru că iubirea te face mai bun, mai cald, mai sensibil, mai atent la cei din jur, mai răbdător, mai credicios, mai plin de nădejde, aşa cum însuşi sf. ap. Paul spunea cu un mileniu şi mult peste în urmă!

     Iubirea este înscrisă adânc în codul nostru emoţional genetic! nu poate fi distrusă, nu poate fi decât ascunsă sau reprimată!  Iar lumea perfectă a copilăriei, a iubirii, se află încă, adânc îngropată, în mintea noastră! Am citit cândva "Ceţurile Avalonului", carte extraordinară care face o aluzie mitologică la povestirile legate de regele Arthur şi cavalerii săi! Avalon-ul este o insulă misterioasă, ascunsă în spatele unor ceţuri uriaşe şi impenetrenabile, care dacă nu se ridică, drumul către insulă este imposibil în aceeaşi măsură în care dacă nu crezi că insula este acolo, ceţurile nu se ridică!

     Avalon-ul, Dumbrava minunată, Ţara de dincolo de negură sau oricare alt loc imaginar, reprezintă o lume dincolo de lumea pe care o percepem prin mijlocirea imediată, instantanee a simţurilor; simbolizează sensul magic al lucrurilor, tărâmul miraculos al copilăriei, care este cel mai adânc nivel al sinelui nostru - spun psihiatrii şi probabil nu o spun fără motiv. Este ceea ce suntem noi într-adevăr şi ceea ce este în adevăr nu se disipează şi nici nu dispare! Adevărul nu încetează a mai fi adevăr doar pentru că noi nu îl mai privim sau nu îl mai percepem! Iubirea pur şi simplu se înceţoşează, se înconjoară de ceţuri mentale, de psihoze, de angoase existenţiale, îşi pierde... clarul pentru că se focalizează pe altceva!

     Avalon-ul este lumea pe care o ştiam atunci când eram "conectaţi" la delicateţea noastră, la inocenţă, la propriul nostru sine! În fapt este aceeaşi  lume pe care o vedem azi, însă... infuzată de iubire, interpretată şi înţeleasă delicat prin lentila nădejdii, a credinţei şi a miraculosului. Poate fi "recuperată" cu uşurinţă, deoarece percepţia este o chestiune care ţine de alegere, pentru că... ceţurile se ridică atunci când credem că Avalon-ul este dincolo de ele!

     Şi aceasta este, de fapt, minunea: ridicarea ceţurilor, metamorfoza percepţiei, întoarcerea la... iubire!

Despre iubire si alte... metehne! (III)

     Am fost programaţi spre a fi perfecţi încă din clipa în care ne-am născut! Aveam o predilecţie nativă, naturală către iubire. Imaginaţia ne era creativă şi abundentă. Eram "angrenaţi" într-o lume mult mai bogată decât cea la care suntem conectaţi acum; o lume plină de încântare, farmec şi magie!

     Dar ce s-a întâmplat între timp? De ce pe măsură ce atingem o anumită vârstă şi privim în jur remarcăm că magia a dispărut? Pentru că am fost crescuţi, am fost educaţi să ne focalizăm, să "facem clarul" pe altceva, în afara noastră şi nu ÎN noi! Am fost educaţi să gândim... nenatural! Ne-a fost inoculată o filozofie defectă, un mod de a privi lumea care ne contrazice pe noi, care contrazice ceea ce suntem noi! Am fost învăţaţi să privim lumea aşa cum au ajuns unii să o privească, am ajuns un element dintr-o matrice, dintr-o reţea... socială!

Însă încă de la naştere am fost înzestraţi cu scânteia divină, iubirea! Iubirea care este faptul esenţial şi fundamental al existenţei noastre! Realitatea supremă şi motivul prezenţei noastre pe pământ! A fi pe deplin conştient de acest lucru, a trăi şi a experimenta iubirea, cu tot ce are, cu tot ce aduce ea, cu toate metamorfezele la care te supune, asumat şi de bunăvoie, prin tine şi prin alţii este, de fapt, scopul vieţii noastre!

     Căutăm sensul vieţii, şi facem din asta o "cruciadă" modernă în căutarea unui "Graal" contemporan, a unui mit futurist şi preapocaliptic-milenar, în M5-uri, în Vuittoane şi iPhoane, în diamante sângerii şi "cărnuri" caramelizate de soarele Mediteranei sau te mai miri care soare. Însă sensul vieţii nu se regăseşte în bunurile materiale; sensul vieţii, împărăţia lui Christos, se regăseşte în noi înşine, aşa cum Christos însuşi ne învaţă! (Luca 17. 21)

     Atunci când atribuim valoare altor lucruri decât iubirea - maşini, bani, case, prestigiu, poziţie socială - iubim lucruri care nu ne pot întoarce iubirea. Căutăm Sensul în lucruri fără noimă! Banii, în sinea lor, nu înseamnă nimic! Bunurile materiale, în sinea lor, nu înseamnă nimic! Totul poate fi luat de la noi afară de dragoste! Şi acest lucru face ca dragostea să fie acel unic lucru, pe care noi sa îl putem da! Toate celelalte - membrele trupului, inteligenţa şi posesiunile - ne pot fi luate cu de-a sila, dar dragostea nu poate fi nicicum dobândită din partea noastră, decât dacă noi singuri o vom da! Asumat, conştient şi de bunăvoie!

     Existăm pe pământ spre a fi co-ziditori cu Dumnezeu prin împărtăşirea iubirii. Şi numai aşa înveţi cu adevărat să-i priveşti pe cei din jur şi să le descoperi frumuseţea luminoasă fără a dori, însă, să le-o iei în stăpânire!

+ infinit!

«Love is passion, obsession, someone you can't live without. If you don't start with that, what are you going to end up with? Fall head over heels. I say find someone you can love like crazy and who'll love you the same way back. And how do you find him? Forget your head and listen to your heart. I'm not hearing any heart. Run the risk, if you get hurt, you'll come back. Because, the truth is there is no sense living your life without this. To make the journey and not fall deeply in love - well, you haven't lived a life at all. You have to try. Because if you haven't tried, you haven't lived.»

Cine sunteţi, de fapt?

În fiecare zi privim în jur; vedem case, copaci, maşini... sentimente şi resentimente, extreme şi echilibre, prezenţe şi, mai ales, absenţe. Vedem... oameni! De cele mai multe ori trecem pe lângă ei nepăsători, prea grăbiţi, prea preocupaţi de noi, de problemele noastre, de gânduri... Luăm existenţa lor drept implicită, iar prezenţa lor nu are nimic extraordinar... este firească, îndrăznesc să spun chiar obligatorie şi, poate, necesară... Uneori îi privim pasager, alteori îi remarcăm; în alte ocazii îi simţim... şi doar atât... nu ne oprim, nu întoarcem capul, ci ne continuăm drumul, în toată această demenţă la nivel cotidian căreia îi spunem în mod convenţional «existenţă» căci trebuia să o numim într-un fel - spre a nu ne dezminţi pe noi în dorinţa noastră de a tranforma totul în familiar şi de a-l pune în câte-o cutiuţă - însă de mult nu o mai putem numi «viaţă».

Vedem oameni! Oare îi şi observăm? Trecem, oare, peste «exoscheletonul» de textile, machiaje, miresme, măşti, atitudini, priviri pe care societatea modernă ne fortează să îl ţesem în jurul nostru? Reuşim să penetrăm dincolo de acest «înveliş» artificial care ne dă numai iluzia siguranţei?

Unii oameni sunt frumoşi! La ce ne gândim când... îi placem? La imagine, nu?! Putem însă penetra dincolo de această imagine? Ne mai interesează şi altceva dincolo de această... imagine? Sau suntem atât de superficiali încât ne mulţumim numai cu un... ambalaj din carne şi din sânge? Mai avem instrumentele şi resorturile să vedem... «imago Dei», care este imprimată în însăşi fibra sufletului şi care constituie, în fapt, ADN-ul nostru sufletesc? Suntem frumoşi nu pentru că avem o «arhitectură» frumoasă, ci fiindcă înlăuntrul nostru se află o grădină, care din când în când se lasă văzută prin gesturile noastre... mici, dar mai ştim să fim frumoşi? Mai ştim să spunem, precum Solomon, «Mireasa mea e o grădină» sau precum... profetul «Vei fi ca grădinile bine udate»? Mai suntem oameni... frumoşi? Mai sunt vizibili oamenii... frumoşi?

«Omul frumos nu este vizibil»  nu pentru că nu îl vezi cu ochii trupului, ci pentru că este discret şi pentru că străduieşte să rămână oarecum... anonim, «el nu are imagine»  pentru că, poate, profilul lui este acela al oricăruia dintre cei care trec pe lângă tine pe stradă, «el ţâşneste» şi te surprinde, uneori chiar agasează, «în aparenţă, într-un gest mic, iar gestul acela, pentru tine, este izbăvitor şi-ţi persistă în suflet toată viaţa, ca o icoană.»

Despre iubire şi alte... metehne (II)

Motto: "De-aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, dar dacă n-am iubire..."

Azi am avut ca temă, în cadrul orei de curs la o clasă suficient de mare cu care să poţi vorbi şi despre astfel de lucruri {şi transform paranteza în acoladă precizând sau insistând asupra termenului "credeam", căci la atât s-a limitat totul, la o iluzie numai} un fragment din epistola I către corinteni a sfântului apostol Paul, capitolul al XIII -lea care vorbeşte magistral despre iubire!

Am plecat, optimist, de la premisa că la vârsta adolescenţei sentimentul este unul frumos, curat, nepervertit de melanjul şi de sosul toxic al pseudo-iubirii pe care o vedem supusă examenului de necropsie pe la mai toate televiziunile, asta să nu spun tranşată la modul brutal, ca o bucată, să nu spun halcă, de carne într-o manieră primitivă şi grotescă! Şi am încheiat ora profund dezamăgit, obosit şi uluit de incapacitatea tinerilor mei elevi de a vedea dincolo de manelizarea chiar şi acestui sentiment! Ce exegeză, ce paralelisme, ce epitete şi metafore, ce Dante şi Petrarca şi Boticelii şi Marin Preda...? niciunul dintre aceştia nu are nicio şansă să rivalizeze cu "pe la spate, pe la spate..." sau "trage fusta mai sus..." ajunse imne ale demenţei şi demonizării, ale demonetizării şi pervertirii celui mai frumos sentiment, care ne defineşte drept "chip al Dumnezeu".

Este şocantă de-a dreptul dispariţia din câmpul mental al interogaţiei sau al reflexiei această temă esenţială existenţei noastre, sub semnul căreia, în fapt, ne datorăm existenţa... ne naştem, trăim şi murim sub semnul iubirii!

Iubirea nu mai este în contemporaneitate decât un subiect de mondenitate, de scandal de mahala care, cu acceptul şi finanţarea televiziunilor, este adusă în centrul... metropolei... o piesă proastă, cu proşti pentru neamuri proaste! Iubirea nu se mai ridică dincolo de inflamaţia erotică de filme pentru adulţi, dincolo de sentimentalismul carnal care îi schimoneseşte şi deturnează sensul...

Suntem evoluţi în tehnologie, dar primitivi în trăiri, suntem conectaţi, dar paradoxal de deconectaţi, suntem sofisticaţi, dar debili mintal şi handicapaţi emoţional!

Mă opresc aici, fără nicio concluzie, contrazicându-l pe "apostolul  neamurilor" care a cunoscut la modul cel mai autentic iubirea, căci numai cunoscând-o ar fi putut vorbi magistral despre ea, şi spunând NU că "iubirea se dăruie", ci se... năruie!

Profetul nu vorbeşte ca un... profesor

Motto: "Şi atunci mi-a zis Dumnezeu: «Proroceşte!»"

Încep încă de la prima propoziţie precizând că nu mă declar, nu mă compar, nu mă imaginez, decât ÎMI imaginez! Nu sunt, nu aş putea fi, nu vreau şi nu VOI niciodată unul... un profet!

Profetul trăieşte în viitor; el stă în mijlocul mulţimii, dar rădăcinile lui nu sunt în mulţime! El trăieşte în exil, trăieşte într-un timp diferit, trăieşte o viaţă de... împrumut! Vrea să trăiască printre oameni ca un vânt puternic... să fie simţit, iar nu văzut, să fie perceput, să aibă efecte şi nu să fie pipăit!

Profetul nu vorbeşte ca un profesor! Profesorii sunt dedicaţi lucrurilor puternice, el nu vrea decât să cheme vântul! Profetul iubeşte viaţa, iar în sufletul lui trăieşte un... copil! Profetul nu vorbeşte despre nemurirea sufletului, ci el vorbeşte şi speră în învierea trupului! Profetul cheamă vântul... pe cel neîmblânzit!

Profetul nu vorbeşte din cap, căci capul e neputincios în a face dragoste cu trupul! Nici măcar nu se adresează capului! Profetul mănâncă... ceea ce nu poate fi mâncat, profetul mănâncă... cuvinte! Cuvintele lui nu sunt cuvinte ale cunoaşterii deoarece cunoaşterea presupune idei clare, distincte, limpezi precum zările albastre închise... între gene. Cunoaşterea există numai când mergem pe un teren solid, însă profetul merge prin... aer! El nu are ştiinţă! Nu ştie Teo-logie... el simte... vede, ca vântul! Cuvintele lui sunt invocaţii... psalmodii... rugăciuni... poezie... magie!

Eros şi Thanatos

Abuzurile distructive ale ştiinţelor moderne, precum şi natura şi scala violenţei practicate pe parcursul secolului al XX-lea i-au conferit acestei perioade din istoria umanităţii caracteristici distincte de natură  demonică. Dar în acelaşi timp, pe parcursul aceleeaşi perioade de timp, pe lângă revoluţiile sau pseudo-revoluţiile naţionale moderne. a avut loc şi o revoluţie sexuală ce a constat în schimbarea atitudinii faţă de sexualitate.

Pe de o parte eliminarea constrângerilor socio-culturale, legate de libertatea sexuală, iar pe de altă parte în aducerea la suprafaţă a laturilor întunecate ale sexualităţii, într-o măsură fără precedent: graviditate prematură, pornografie infantilă, "saloane" ce îmbie la plăceri sadomasochiste, cartiere "roşii" ce oferă toate tipurile imaginabile de prostituţie.

Materialismul secolului al XX-lea, în efortul de a dobândi cunoaştere despre "lumea materiei" şi, mai ales, de a o controla, a dat naştere unui monstru ce ameninţă însăşi supravieţuirea pe planetă.

Rolul omului s-a metamorfozat din acela de creator în acela de victimă.

CU BUNĂ ŞTIINŢĂ! (foto - H.R. Geiger - Devil and Lady, pour le connaisseurs :),  este preluata de la http://media.kickstatic.com)

Nicicând ochii...

Cade o ploaie cu picături fine, ca de catifea, ce abia umezeşte în căderea ei. O ploaie cu picături blânde, care nu îi dau răgaz, care îi înceţoşează claritatea... degetelor! O ploaie de gânduri! O ploaie ca o idee, ce nu-i dă pace, ca un gând care s-a înfipt adânc în fiinţa creierul şi care nu te lasă, care e mereu acolo, indiferent ce ai face; dacă citeşti, dormi, râzi, visezi... O ploaie ca o taină adânc ascunsă, ştiută numai de ochi... O ploaie de veacuri, ce pică, pic cu pic, picătură cu picătură, de la facerea lumii...